Pentru transmisiune live – click pe urmatorul link:

http://www.ustream.tv/channel/filadelfiafocsani?utm_campaign=ustre-am&utm_source=ustre-am&utm_medium=social

Ne naștem ca să înviem!!

Emil Cioran, filosoful nostru român, mărturisea că a încercat să fie cel mai lucid om pe care l-a cunoscut şi întâlnit vreodată pe pământ. Iar această luciditate o hrănea în fiecare zi cu gândul morţii şi a efemerităţii. „Am fost cel mai lucid om, afirma Cioran, pentru că moartea era vie în mintea mea şi în toate mădularele fiinţei mele, nu am vrut să mă las minţit de societate şi oameni nici măcar o clipă”.
Ne naştem ca să murim, acesta este adevărul crud al existenţei noastre. Orice copil care păşeşte pe această planetă, poartă în sine germenii morţii, iar primul scâncet al copilului este, de fapt, nu începutul vieţii lui, ci începutul morţii lui.
Cine poate opri acest flagel pe care îl purtăm în noi din momentul naşterii şi până în clipa în care ne bucurăm de ultima răsuflare? Marii inventatori ai pământului au murit, marii oameni ai culturii universale au murit, marii oameni cuceritori şi puternici ai istoriei universale tot în ţărână au sfârşit, oamenii fără carte şi plini de râvna de a munci pământul au avut aceeaşi soartă. Nici un om, oricât de multă putere economică, intelectuală, politică a avut şi are, nu se poate opune acestui dat existenţial: ne naştem ca să murim.
Totuşi, în toată istoria de peste 6000 mii de ani ai Terrei, un singur Om s-a născut, nu ca să moară, ci ca prin moarte să devină sursa Vieţii şi a Învierii. Isus a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Evanghelia după Ioan 11:25). Isus a câştigat dreptul de a opri germenul morţii în fiinţa umană prin modul în care Şi-a trăit viaţa şi a murit.
El a fost cel mai frumos dintre toţi oamenii care au existat vreodată pe această planetă, dar frumuseţea nu ţinea de aspectul fizic, ci de modul în care a ales să trăiască fiecare clipă în universul nostru. A fost cel mai frumos dintre toţi oamenii pentru că a iubit neprihănirea şi a urât nelegiuirea, s-a îmbrăcat cu haina sfinţeniei în fiecare zi a vieţii sale pământeşti, iar în zorii dimineţii aducea Tatălui rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi ca să poată birui orice ispită de peste zi.
A fost cel mai frumos dintre oameni, pentru că, în ciuda inteligenţei Sale sclipitoare şi a posibilităţii de a deveni cea mai influentă şi mai populară persoană din generaţia sa, a preferat smerenia şi sărăcia, pentru ca să câştige încrederea oricărui om şi să poată îmbogăţi sufleteşte pe oricine se lasă îmbogăţit de El.
El nu a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug, a trăit timp de 33 de ani şi jumătate într-o lume stricată şi plină de oferte tentante la orice pas, iar El le-a respins pe toate, pentru că singura Lui fericire era relaţia cu Tatăl, iar sfinţii din ţară erau toată plăcerea Lui.
Momentul cel mai greu al întregii Sale vieţi trăite pe pământ a fost cel de pe cruce. În tot timpul vieţii pământeşti a excelat în ascultarea de Dumnezeu, s-a împotrivit păcatului şi ofertelor venite din partea celui rău. Dar acolo pe Golgota, atârnat pe lemnul crucii, între cer şi pământ, cu mâinile întinse ca şi cum ar îmbrăţişa tot pământul, a trebuit să ia asupra Lui toate murdăriile noastre. A fost momentul agoniei Lui pentru că Cel fără de păcat, Cel Neprihănit trebuia să se facă păcat, ceea ce însemna să se despartă de singura comoară pentru care a trăit: relaţia cu Tatăl ceresc.
Viaţa lui Isus trăită fără păcat a dus la o moarte pentru păcat, dar tot viaţa Lui trăită fără păcat a făcut ca legăturile morţii să nu Îl poată ţine, iar Dumnezeu Tatăl, cu putere divină, să Îl învieze, mai întâi, din moartea spirituală, despărţirea de Tatăl, şi apoi din moartea fizică, şi astfel a treia zi să aibă dreptul deplin de a umbla printre muritori cu trup de slavă.
El este singurul Om care a biruit moartea spirituală şi moartea fizică. EL este singurul care a realizat ceea ce nici un om nu a putut să facă, prin propria Lui viaţă, moartea să nu aibă putere asupra Lui, nici spirituală, dar nici fizică.
Învierea din morţi a lui Isus este dovada incontestabilă că Isus a trăit fără păcat, că El este Omul care a biruit moartea, că El este Cel ce poate opri germenii morţii în orice om. Isus a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”.
Cercetătorul şi teologul G. B. Hardy spunea că nu este niciun promotor de religie care să aibă mormântul mai grăitor ca al lui Isus, mormântul lui Confucius este ocupat, mormântul lui Buda este ocupat, mormântul lui Mahomed este ocupat, mormântul lui Isus este GOL.
Isus este singurul Om care a schimbat datul existenţial, prin El nu ne naştem ca să murim, ci ne naştem ca să înviem. A Lui să fie slava în veci de veci!! (Sergiu Ghica)

Puterea învierii

Sfântul Apostol Pavel vorbeste despre „preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus” si adauga faptul ca el personal avea ca tel suprem „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” (Filipeni 3:8 si 10). Intre telurile acestea, la loc central este telul de a cunoaste „puterea învierii Lui”.
Ce este aceasta, cum o putem cunoaste si, mai ales, cum ne-o putem insusi, ca sa beneficiem de ea in mod practic? Fiindca Scriprura se explica cu Scriptura, trebuie sa ne uitam la celalalt loc unde Sfântul Apostol Pavel vorbeste despre puterea invierii, si anume, in epistola catre Efeseni.
Pavel incepe prin a se ruga ca Dumnezeu sa ne dea „un duh de înţelepciune şi de descoperire” si sa ne „lumineze ochii inimii” ca sa putem pricepe ” care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi”.
Sunt doua lucruri esentiale pe care Pavel le prezinta aici, si anume: primul – nemarginita marime a puterii pe care a desfasurat-o Dumnezeu atunci când L-a inviat pe Isus Hristos din morti” (aceasta este „puterea invierii”) si al doilea – modul in care aceasta uriasa putere a invierii lucreaza sau actioneaza acum catre, spre, si in noi cei credinciosi.
I. Nemariginita marime a puterii invierii
De ce trebuia o atât de imensa putere pentru invierea Domnului Isus?
Pentru ca invierea Lui nu a fost numai o „resuscitare”, o reintoarcere a sufletului in trup. Acolo a avut loc o transformare uriasa, radicala, a unui trup uman, in asa fel incât acel trup uman sa fie dus cu Domnul Hristos in „locurile cereşti”, asa incât la dreapta lui Dumnezeu sa stea „Omul Isus Hristos” (1Timotei 2:5). Acolo putem spune ca Dumnezeu a creat un nou tip de materie, cum n-a mai existat inainte. A creat un „trup al slavei Sale” (Filipeni 3:21), adica un trup glorificat, un „trup spiritual” (1Corinteni 15:44), un „trup îmbrăcat în neputrezire” si „trup îmbrăcat în nemurire” (1 Corinteni 15:54).
Dar nu numai transformarea aceasta formidabila a fost realizata de nemaipomenita marime a puterii invierii. Trebuie sa stim ca in original fraza continua pe toata durata acelui prim capitol din Efeseni. Sa citim deci in continuare ce a realizat puterea invierii in Isus Hristos (Efeseni 1:20-22): Mai intai, „L-a înviat din morţi” (trasnformandu-I trupul pamantesc in trup ceresc), apoi „L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti”, apoi I-a dat autoritate suprema „mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor”, cu alte cuvinte „I-a pus totul sub picioare” si, deasupra tuturor acestor lucruri formidabile, L-a facut Cap al Bisericii si a constituit Biserica in asa mod incat ea sa fie trupul Lui, intr-o unire cosmica atat de profunda incat El o implineste pe ea si ea Il implineste pe El. Toate aceste lucruri cosmice formidabile le-a realizat nemaipomenita marime a puterii lui Dumnezeu care este puterea invierii.
II. Lucrarea puterii invierii in noi
Dar sa privim acum cu atentie la lucrul al doilea pe care il realizeaza puterea invierii, adica ceea ce realizeaza ea in noi, cand Dumnezeu o indreapta spre noi, cei ce credem in Hristos. Vorbind cu anticipatie, putem spune ca aceasta putere a invierii ne uneste cu Hristos intr-un mod asa de strans incat tot ce a realizat aceasta putere in Hristos realizeaza si in noi! Sa urmarim textul in continuare. Am vazut deja afirmatia generalizatoare ca aceasta putere a invierii ne-a constituit ca trup al Domnului Hristos ca sa devenim parte a plinatatii Lui. Apoi Sfantul Apostol Pavel continua invatatura despre ceea ce face „catre noi credinciosii” nemaipomenita marime a puterii prin care Dumnezeu L-a inviat pe Hristos.
El incepe prin a ne spune ce am fost noi inainte de actiunea acestei formidabile puteri a invierii: am fost morti in pacatele noastre si traiam sub autoritatea si stapanirea Diavolului. Dar uriasa putere a dragostei lui Dumnezeu „ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos” adica „ne-a înviat împreună” cu El, si mai mult, „ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus” (Efeseni 2:1-6).
Dar tratarea ideii nu se opreste nici aici. Pavel face doar o paranteza (versetele 7-9) ca sa ne spuna ca aceasta uriasa putere a lui Dumnezeu se mai numeste si „har” (lucru indicat mai intai in paranteza din versetul 5) si ca atunci cand vorbim de mantuire trebuie sa intelegem tot procesul acesta al actului prin care Dumnezeu ne-a unit cu Hristos si a facut cu noi ceea ce a facut cu Hristos. Apoi isi reia ideea in versetul 10 si spune tot ce a spus inainte, doar ca acum o spune in mod rezumativ, sau cu alte cuvinte: Noi suntem capodopera lui Dumnezeu („poema” Lui) prin faptul ca am fost „creati (termenul original pentru „ziditi”!) in Hristos Isus” in vederea faptelor bune pe care tot Dumnezeu le-a pregatit pentru noi, doar noi „sa umblam in ele” adica sa le realizam in practica vietii.
Pavel nu termina discutia nici aici. El o reia printr-o noua explicatie. Mai intai ne-a spus ca eram morti, apoi ne spune cum, prin unirea cu Hristos, realizata de uriasa putere a lui Dumnezeu, am devenit o noua creatie (asa cum si trupul inviat al Domnului Isus a fost o noua creatie). Mai departe incepand cu versetul 11 din capitolul 2, Pavel ne explica faptul ca prin jertfa Sa de pe cruce, Domnul Isus a distrus instrainarea noastra fata de Dumnezeu si ne-a adus la pace cu Tatal, ne-a deschis intrare libera la Dumnezeu prin Duhul Sfant si ne-a facut membri ai familiei lui Dumnezeu, ne-a pus pe singura temelie dumnezeiasca, ne-a facut „un Templu sfânt în Domnul”, „un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”.
Ideea despre Lucrarea puterii invierii in noi se incheie prin minunata si profunda rugaciune lui Pavel pentru noi, din Efeseni 3:14-21. Observati cum aproape de incheierea acestei rugaciuni el mentioneaza „puterea care lucrează în noi”, puterea prin care Dumnezeu „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”. Pavel a inceput sa vorbeasca despre aceasta putere in 1:17-20, unde a numit-o „nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi” si care actioneaza acum „faţă de noi, credincioşii”.
Sa observam ca in rugaciunea din capitolul 3 ni se arata ca aceasta putere actioneaza in noi prin Duhul Sfant (versetul 16). In versetele 5 si 8-9 din capitolul 2, aceasta putere a fost identificata cu harul. Harul este nemaipomenita marime a puterii lui Dumnezeu care ne-a unit cu Hristos si realizeaza in noi tot ce a realizat si realizeaza in Hristos si puterea aceasta o manuieste in noi Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Aceasta este puterea invierii. Duhul Sfant ne indreapta totdeauna privirile spre Domnul Isus care trebuie sa fie in inima noastra (versetul 17), adica El trebuie sa fie dragostea noastra, viata noastra, modelul nostru, iubitul nostru, partenerul nostru de viata, stapanul nostru, Domnul nostru si Dumnezeul nostru. Daca este El asa in noi, atunci suntem “plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (versetul 19). Domnul sa ne ajute sa fim cu adevarat asa!

Însemnătatea învierii Domnului Isus Hristos

Ideea învierii în conştiinţa contemporană devine, parcă, de la an la an, tot mai confuză, tot mai străină şi, implicit, i se acordă tot mai puţină însemnătate. Chiar şi printre creştini, ideea păleşte, pierzându-şi contururile într-o linişte nepăsătoare. E trist, chiar dureros să constaţi astăzi că, după aproximativ 2000 de ani, într-o ţară care se autodefineşte creştină, precum România, însemnătatea învierii este surclasată de entuziasmul colectiv al Halloween-ului sau al altor sărbători păgâne, care nu sunt altceva decât o readucere în actualitate a cultului morţii, adică o negare vehementă a realităţii învierii.
Aceeaşi societate care adoră Pruncul la Crăciun, îl stigmatizează la Paşte! Omul modern se simte confortabil şi stăpân pe situaţie în preajma unui Prunc inofensiv prin natura Lui. Însă Sărbătoarea Învierii înfăţişează un Mântuitor care, zdrobind boldul morţii, Îşi revendică autoritatea şi calitatea de Domn – poziţie nu la fel de confortabilă pentru omul nenăscut din nou.
Până la Domnul Isus Hristos, moartea era definitivă. Neprihănitul Iov, lipsit de cunoştinţa şi nădejdea învierii, conştientizând caracterul etern al morţii, oftează cu amărăciune: „…înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii, în ţara negurii adânci…” (Iov 10:21-22). Învăţătura Domnului Isus a revoluţionat credinţa, prin propovăduirea învierii (Marcu 12:18-27; Luca 20:27-40; Ioan 5:17-30) şi, mai apoi, prin confirmarea ei – „…a treia zi…” (Luca 24:46). Creştinii primelor veacuri erau animaţi de acest adevăr: „Învierea este capitalul şi temelia tuturor bunurilor. Întreaga noastră nădejde este aceasta” (Ioan Gura de Aur). Ei credeau că învierea este o realitate ce deschide o nouă etapă a istoriei, dimineaţa învierii fiind începutul unei noi vieţi, aducând sens întregului nostru drum pământesc. Iată de ce primii creştini erau caracterizaţi de bucurie. Pentru aceşti urmaşi ai lui Hristos, viaţa nu era o sumă de eşecuri, dezamăgiri şi frustrări sub imperiul stresului; viaţa era marcată de sensul crucii, fiind astfel legată de eternitate – a se vedea, în contrast, prognozele psihologilor americani: în următorii ani, depresia va fi boala numărul 1 a planetei.
Astăzi mulţi creştini sunt lipsiţi de pasiunea credinţei ancorată în înviere. Pentru aceştia, învăţătura apostolului Pavel – „şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14) pare să fie lipsită de importanţă, preferând, asemenea filosofilor de odinioară, proverbialul: „Asupra acestor lucruri, te vom asculta altădată” (Fapte 17:32b).
Creştinismul tinde să fie privit astăzi ca o asociaţie morală de la care se aşteaptă edificarea societăţii, educarea individului prin promovarea unor norme de conduită, a caracterului aparte, diferit de al celorlalte religii. Supranaturalul din creştinism este însă înlăturat sau trecut cu vederea. Această negare a supranaturalului, a învierii Domnului Isus Hristos, constituie cea mai gravă tăgăduire a divinităţii Sale şi încadrarea Sa în rândul profeţilor obişnuiţi ai omenirii.
A proclama învierea înseamnă a-L proclama pe El ca pe Unul care a fost, care este şi care va reveni; Cel dintâi şi Cel de pe urmă, întotdeauna prezent. În această mărturisire constă puterea Creştinismului, diferenţiindu-l de celelalte religii, în ciuda blamei şi a necredinţei multora. Adevărul învierii proclamat de Pavel în Areopagul din Atena (Fapte 17) este actual şi astăzi pentru toate naţiunile. Este esenţa credinţei noastre!

CAPODOPERA DESǍVÂRŞITǍ

DE LA CONDAMNARE LA GLORIFICARE
Pastele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale crestine, ce comemorează evenimentul fundamental al crestinismului, Învierea Domnului Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, in a treia zi după răstignirea Sa. Dar pentru a intelege cu adevarat misterul sarbatorii, parcurgând textul de mai jos veti descoperi ca Biblia –„capodopera desăvârsita” mentioneaza cea mai buna veste pentru fiecare om de pe pământ: „Tu poţi fi mântuit!”
 În Vechiul Testament găsim o interpretare a lipsurilor umane.
 În Noul Testament ni se descoperă abundenţa divină cu care Dumnezeu poate umple ceea ce lipseste omului.
 În Vechiul Testament ni se dezvăluie inima omului asa cum este ea.
 În Noul Testament ni se dezvăluie inima lui Dumnezeu, si felul în care El poate răspunde lipsurilor umane prin Domnul Isus Hristos”.
Vechiul Testament, cu cele patru mari capitole ale conţinutului lui este o simfonie neterminată :
 Organizaţional – ceremoniale neexplicate,
 Istoric – scopuri neatinse,
 Filozofic – căutări fără răspuns si
 Profetic – profeţii neîmplinite.
Ceea ce caracterizeaza toate scrierile ce alcatuiesc împreună Vechiul si Noul Testament dându-le o notă de unitate este ideea de împlinire. Noul Testament este prezentat ca o împlinire a Vechiului Testament. Sau, mai exact, Hristosul Noului Testament este împlinirea Vechiul Testament. El împlineste ceea ce au vestit profeţii, ceea ce au cântat psalmistii si ceea ce au nădăjduit toţi cei cu inima evlavioasă. Încă din primul capitol al Evangheliei dupa Matei te întâlnesti cu foarte curând familiarul: „Ca să se împlinească …..”, fapt ce este repetat in cuprinsul scrierii de 12 ori. În prima afirmaţie Domnul Isus însusi spune: „…acum… se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit” (Matei 3:15). Marcu scrie: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.”(Marcu 1:15). Luca înregistrează declaraţia: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” (Luca 4:21). Ioan subliniază această idee înregistrând reacţia celor din anturajul Lui „Noi am găsit pe Mesia!” (Ioan 1:41). „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în Lege, si proorocii” (Ioan 1:45). Domnul Isus care „va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21) are o linie genealogică ce urcă până la regele David si chiar până la Avraam. Prin acestia doi, Dumnezeu i-a dăruit lui Israel cele două legăminte ale făgăduinţei”. Nasterea lui din fecioară dezleagă imediat secretul ascuns în Isaia 7:14: „Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naşte un fiu, şi-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. (Matei 1:22-23).
Toate ceremoniile neexplicate din Lege se luminează de o nouă semnificaţie în moartea Lui ispăsitoare, în învierea si înălţarea Lui, în slujba Lui prezentă de Mare Preot asezat în cer la dreapta Tatălui si în promisa Lui întoarcere. Toate cele scrise se refereau de fapt la El – ca de exemplu cele cinci tipuri de jertfe din cartea Leviticul, rânduielile de la Cort, intrarea Marelui Preot, o dată pe an, în Sfânta Sfintelor cu sângele care trebuia stropit pe altar si reîntoarcerea lui îmbrăcat cu toate podoabele ca să dea poporului binecuvântarea.
Isus al Noului Testament a cărui nastere, viaţă, moarte, înviere, înălţare, revenire si domnie sunt înregistrate istoric în Evanghelii, sunt interpretate spiritual în Faptele Apostolilor si în Epistole si sunt anticipate ca si împlinite în cartea Apocalipsei. Când citesti despre nasterea Mântuitorului si-l auzi pe înger vestind: „El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David….” (Luca 1:32) vezi dintr-o dată că istoriile fără finalizare din Vechiul Testament se reînoadă si-si găsesc împlinirea în persoana Lui.
Când citesti învăţăturile Lui despre Dumnezeu ca Tată si despre dragostea divină; când îl auzi spunând: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă….”(Matei 11:28); când îl privesti nu numai înălţîndu-Se, ci si trimiţându-L pe Duhul Sfânt ca să locuiască pentru totdeauna în inimile celor răscumpăraţi, înţelegi că acele căutări fără răspuns din cărţile de înţelepciune filosofică ale Vechiul Testament si-au găsit în sfârsit o duioasă rezolvare.
Cât despre profeţiile mesianice neimplinite din Vechiul Testament, ele sunt realizate deplin în El, începând cu nasterea Sa si sfârsind cu înălţarea Sa de pe Muntele Măslinilor. Mai mult, El este Cel chemat să le împlineasca (Luca 4:16-21). El dovedeste că este împlinitorul profeţiilor, prin viaţa Sa lipsită de păcat, prin activitatea Sa însoţită de minuni si semne si, mai ales, prin moartea Lui de la Calvar. Căci la cine se refereau oare pasaje ca acela din Isaia 53, dacă nu la El, despre care Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”? (Ioan 2:29) Da, Isus Hristos este împlinirea ceremoniilor, împlinirea istoriei, împlinirea căutărilor filosofice si împlinirea profeţiilor Vechiului Testament.
Ce mare dreptate si ce profundă înţelegere a avut apostolul Pavel când a exclamat: „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36, Coloseni 1:15-18)
 În Vechiul Testament El trebuia să vină.
 În Evanghelii El a venit luând chip de om.
 În Epistole, El vine înlăuntrul credinciosilor prin Duhul Sfânt,
 În Apocalipsa, El va reveni încununat cu slava împărăţiei
Noul Testament este cea mai importantă carte care a fost scrisă cândva.
 Subiectul ei suprem este Domnul Isus Hristos.
 Obiectul ei suprem este salvarea fiinţelor umane.
 Proiectul ei suprem este domnia finală a lui Isus Hristos.
Acum când sărbătoarea Pastelui bate la usă vestea bună este că:
 Moartea este un dusman ce a fost invins;
 Moartea este o taină ce a fost dezlegată;
Exista câteva puncte fundamentale ale credinţei care ne conduc:
 de la condamnare (datorită păcatului)
 la glorificare (datorită jertfei de iubire a lui Dumnezeu).
 Omul are trebuinta de mântuire;
 Exista un salvator numele lui este Isus Hristos;
 Trebuie să credem si să acceptăm mântuirea in mod individual;
 Există făgăduinta mântuirii
 Există bucuria mântuirii
 Există desăvârsirea mântuirii- glorificarea
OMUL ARE TREBUINTA DE MÂNTUIRE.
Că omul este un păcătos este arătat în Scripturi de la Geneza până la Apocalipsa. Dumnezeu zugrăveste pe om în starea lui decăzută. Este un tablou adevarat. “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6); “Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23); “Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre… Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efeseni 2:1-3).
Cu adevarat din aceste versete si alte sute care ar putea fi citite, vedem necesitatea mântuirii omului. Este un tablou adevărat, desi este teribil. De când omul – fiecare om – este un păcătos, este foarte evident faptul că fiecare are nevoie de salvare, de mântuire. Numai când oamenii îsi dau seama de starea lor, de conditia lor de păcătosi, abia atunci încearcă să caute un leac, un remediu.
EXISTA UN SINGUR SALVATOR – DOMNUL ISUS HRISTOS
Pentru noi este imposibil, prin noi însine să scăpăm din prăpastia păcatului în care am căzut. Inimile noastre sunt rele si noi nu le putem schimba. “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7).
Educatia, cultura, exercitarea vointei, eforturile omenesti, toate acestea îsi au sfera lor de actiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corecta comportare exterioara, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăti izvoarele vietii. Când omul îsi vede adevărata conditie si îsi dă seama că nu poate prin sine însusi să se schimbe, atunci striga: “O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?…”(Romani 7:24.) Acesta a fost strigătul lui Pavel si este strigătul care se ridică din inimile împovărate al oamenilor din toate veacurile. Pentru toti acestia nu e decât un singur răspuns: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). “El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:5). “El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:4, 6). “Hristos a murit pentru păcatele noastre”. 1 Corinteni 15:3. “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1Ioan 1:9). “Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1Ioan 1:7).
In tot universul lui Dumnezeu, doar Unul singur putea să salveze pe om si acesta era Insusi Creatorul omului. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Mântuitorul si Creatorul sunt una si aceeasi Persoană. Trebuie putere creatoare pentru a mântui, caci mântuirea este de fapt o re-creatiune. “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12). “şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). “Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6).
Moartea Lui a fost destul de mare pentru a plăti datoria fiecărui fiu si fiică a lui Adam. Deoarece Isus a murit pentru fiecare om, noi nu trebuie să tragem concluzia că toti oamenii vor fi mântuiti, că fiecare va fi iertat si curătit. Moartea lui Isus poate aduce mântuirea pentru toti. Planul mântuirii este deplin, gratuit, complet, având în centru pe Hristos, dar este în zadar, dacă individul nu se foloseste de el. In Isus Hristos, mântuirea a fost pusă la dispozitie pentru păcătosii cei mai decăzuti, dar fiecare în mod individual trebuie să se folosească de proviziile de har divin pentru sine însusi.
TREBUIE SA CREDEM, SA ACCEPTĂM IN MOD INDIVIDUAL.
Ce a răspuns Pavel la strigătul temnicerului pentru mântuire? „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Faptele Apostolilor 16:31). “Cel neprihănit va trăi prin credinţă”. (Romani 1:17). Pentru că “…ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. (1Petru 1:18-19).
Mântuirea a fost îndeplinită pe deplin si gratuit, dar trebuie s-o crezi si s-o accepti. In clipa când ai crezut, marele plan lucrează pentru tine. In acel moment toate păcatele tale sunt iertate si alungate. Atunci se împlineste cu adevarat în viata ta: “Eu îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă: întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44:22). Dumnezeu vrea să posedăm această făgăduintă: “V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică” (1Ioan 5:13). Dumnezeu doreste ca fiecare din noi să posede o experientă a cunoasterii.
FAGADUINTA MÂNTUIRII
Făgăduinta mântuirii are de a face cu individul însusi, cu relatia (legătura) sa personală cu Domnul Isus. Dovada salvării este altceva decât făgăduinta salvării. Dovada mântuirii are de a face cu oamenii din jurul nostru. Cum vor cunoaste oamenii că esti crestin? Prin roadele pe care le porti, prin viata pe care o trăiesti. Ei te supraveghează. Ei cunosc dacă există o schimbare în viata ta. Faptele pe care le facem nu ne mântuiesc, dar ele furnizează dovada mântuirii. Dacă există o nouă lucrare interioară a harului în inimă, va fi si o manifestare în afară (văzută de altii) a harului în viată. “Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat” (1Ioan 1:7). “Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). “Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr” (1Corinteni 13:6).
Ascultarea si credinciosia fac parte din roadele mântuirii si constituie probe ale iubirii fată de Dumnezeu. “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). “Cine zice:”Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (1Ioan 2:4-5). Iată deci că dovada mântuirii este bunăvointa noastră de a merge asa cum Dumnezeu ne învată, să dăm ascultare si să îndeplinim orice rază de lumină care vine din Cuvântul Său prin Duhul Sfânt.
BUCURIA MINTUIRII.
Dacă Impărătia lui Dumnezeu este bucurie este logic să tragem concluzia că Impăratul acestei Impărătii este o Fiintă plină de bucurie. “Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17). Desi am citit despre lacrimile Sale si am fost mângâiati de simpatia Sa, desi am fost miscati de mila Sa pentru cei pierduti, noi am avea un tablou incomplet al Domnului Isus dacă totdeauna L-am vedea numai ca un “om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3).
După cum Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al iubirii, la fel El este un Dumnezeu al bucuriei. “…înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse” (Psalmul 16:11). Cerul este un loc de încântare, de laudă si bucurie datorita prezentei Sale. Bucuria noastră nu e limitată numai la cer. Apostolul Petru spune: “Vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită” (1Petru 1:8). “Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie” (Psalm 34:5). Care este secretul strălucirii lor? Există doar un singur răspuns: Strălucirea lor se datoreste faptului că ei locuiesc în prezenta Sa. Ei petrec mult timp în rugăciune. “Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse.” Si niciodată nu se sfârsesc.
DESAVIRSIREA MÂNTUIRII – GLORIFICAREA.
Biblia începe si sfârseste cu un tablou al Paradisului. In primele capitole ale Genezei vedem că Paradisul a fost pierdut datorită păcatului. In ultimile două capitole ale Bibliei avem viziunea Paradisului refăcut prin planul mântuirii lucrat în Hristos. E bine să ne luăm ochii de la tragediile si de la pedepsirea celor pierduti si să privim slava celor mântuiti. Multe din dramele vietii prin trecerea celor sase mii de ani au avut sfârsit tragic, dar marea dramă a planului de mântuire se sfârseste în triumf. Când norii îngrijorărilor si fumul îndoielilor vor fi părăsite, peregrinul crestin va vedea Noul Ierusalim, Cetatea cea Sfântă si va preamări pe Căpetenia mântuirii sale pentru gloriosul sfârsit al călătoriei, plină de evenimente din timpul vietii sale. Noi suntem aproape acasă. Marea luptă se va sfârsi. Intregul univers va fi curat. Un singur puls de armonie si bucurie va bate prin marea creatiune. De la El, Cel care a creat totul, se va revărsa viata, lumina si bucuria prin spatiu. Noul Ierusalim va deveni capitala Universului: „Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.” Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.” (Apocalipsa 21:2-7).
“Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa 22:1-5).
Ce destin este în fata acestei omeniri care a fost câmpul de bătaie de-a lungul secolelor de luptă dintre Dumnezeu si Satan, dintre adevăr si minciună. Prin planul de mântuire, această lume timp de sase mii de ani mânjită de păcat, unde Fiul lui Dumnezeu Si-a vărsat lacrimile Sale si sângele Său, va deveni locul cel mai onorat din vasta creatiune a lui Dumnezeu. Scripturile descriu lumea nouă arătându-ne câteva lucruri care nu vor fi acolo. Acolo nu va exista niciun diavol, nicio durere, niciun păcat, nici rănire, nici moarte. ”Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea” (1Corinteni 15:26). “Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27).
Ce răsplătiri minunate a făgăduit Dumnezeu pentru toti aceia care rămân credinciosi până la sfârsit! “Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi… Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apocalipsa 2:10-11). “Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui” (Apocalipsa 3:5). “Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3:12). “Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). “Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu” (Apocalipsa 21:7).
Prietene, nu lăsa marele atot-suficient plan de mântuire să fie în zadar. Urmează acesti pasi ai credintei pentru ca glorificarea să se întindă si asupra ta atunci când Domnul Isus va veni, si când El va oferi nemurirea.
Acum când sărbătoarea bate la usă, nu uita că: destinul Său a fost “CRUCEA”, scopul Său a fost “DRAGOSTEA”, motivul Lui ai fost TU! Priveste prin credintă spre Golgota, spre cununa de spini, pune mâna în rănile cuielor, opreste-te si ascultă soapta Domnului ISUS: “Pentru tine am făcut-o.” Tu ce faci pentru EL?

INUTILITATEA IDOLILOR

Chiar dacă abia se mai acceptă acest lucru în cadrul discuţiilor publice, totuşi Biblia conţine critici aspre la adresa religiilor. Epistola lui Pavel către Romani sintetizează situaţia omului şi calea mântuirii astfel:
– Orice om trăieşte într-o stare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi este un păcătos (Romani 3:1-20).
– Această răzvrătire nu poate fi rezolvată prin nici o faptă bună în cadrul Legii lui Dumnezeu (3:19-20).
– Există o singură cale de salvare din faţa mâniei lui Dumnezeu: Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a murit în locul nostru, pentru păcatele noastre, pe crucea de la Golgota (3:21-26). Cine crede în Domnul Isus, se bizuie pe jertfa Sa şi recunoaşte justeţea pedepsei divine, va fi justificat înaintea lui Dumnezeu şi este salvat (3:27-31).
Anterior acestui paragraf din epistolă, apostolul Pavel descoperă de ce fiecare om este răspunzător înaintea lui Dumnezeu, fiind totodată conştient de acest lucru (1:18-32). Mânia lui Dumnezeu se îndreaptă, pe de o parte, împotriva lipsei unei relaţii a omului cu EI şi, pe de alta, împotriva relaţiei distruse dintre oameni. Aceşti oameni înăbuşă adevărul (vers. 18). Ce vrea să spună cu asta? Pavel se justifică: „…fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu” (vers. 19). De fapt, Dumnezeu nu este vizibil în mod direct. Totuşi de la crearea pământului este cu putinţă să se înţeleagă prin reflectare că la originea creaţiei trebuie să se afle o Persoană care are puteri nemărginite (vers. 20). Omul provoacă mânia lui Dumnezeu prin nerecunoştinţa lui faţă de Creator ca şi prin diversele sale surogate religioase (vers. 20-23). Problema nu este deci numai dacă există sau nu Dumnezeu, ci în egală măsură cui îi slujeşte omul, pe cine glorifică cu viaţa lui.
Pentru a nu fi nevoie să-I mulţumească Creatorului, omul îşi creează substitute. EI îşi suceşte gândirea şi credinţa, înlocuind Creatorul cu creaţia Sa: „(oamenii) …au schimbat slava Dumnezeului nemuritor” şi anume în icoane care seamănă cu oameni sau animale (Romani 1:23). În locul Dumnezeului invizibil apar reprezentări vizibile. Dumnezeu este înlocuit. Slava şi cinstea ce I Se cuvin capătă o altă adresă. Astfel omul îşi creează o religie proprie.
În Vechiul Testament găsim lungi pasaje ce fac o serioasă critică la adresa religiei. Profeţi cum ar fi de exemplu Habacuc, mustră oamenii care mai întâi îşi cioplesc cu mâna lor imaginea unui idol şi apoi i se închină: „La ce ar putea folosi un chip cioplit pe care-I ciopleşte lucrătorul? La ce ar putea folosi un chip turnat care învaţă pe oameni minciuni, pentru ca lucrătorul care l-a făcut să-şi pună încrederea in el, pe când el făureşte numai idoli muţi? Vai de cel ce zice lemnului: `Scoală-te!’ şi unei pietre mute: `Trezeşte-te!’ Poate ea să dea învăţătură? Iată că este împodobită cu aur şi argint, dar în ea nu este un duh care s-o însufleţească” (Habacuc 2:18-19).
Isaia scrie: „Toţi cei ce fac idoli sunt deşertăciune şi cele mai frumoase lucrări ale lor nu slujesc la nimic” (Isaia 44,9). Cuvântul ebraic folosit în Vechiul Testament pentru „idol” înseamnă, tradus literal, „nulitate”. Idolii nu sunt decât lemn, pietre sau animale – ceva creat, care, în principiu, îi este inferior omului. Totuşi acest lucru uneori nu se mai observă. Goana după practici religioase înlocuitoare, conştiinţa propriei vinovăţii pot fi atât de mari şi de greşit îndrumate, încât oamenii îngenunchează la picioarele chipurilor cioplite de ei înşişi şi imploră mântuirea. Isaia descrie astfel lucrurile: „Cu ce mai rămâne (din copac), face un dumnezeu, idolul lui. Îngenunchează înaintea lui, i se închină, îl cheamă şi strigă: Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu!” (Isaia 44:16-17).
Dumnezeilor făcuţi de mâna omenească Ieremia le pune în faţă pe Creatorul viu şi invizibil al universului: „Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic… El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui” (Ieremia 10,10 şi 12).
În Noul Testament stă scris cum Pavel îşi susţine reflecţiile sale şi în controversele directe cu reprezentanţii altor religii (vezi Faptele Apostolilor 14 şi 17). În renumita cuvântare ateniană, în faţa întregii adunării de filozofi de vază, el argumentează: „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.” (Faptele Apostolilor 17:24-25). Noi oamenii n-ar trebui să socotim că „ceea ce este dumnezeiesc este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meşteşugul şi născocirea omului” (vers. 29).
Cercetătorul german în domeniul religiilor Thomas Schirrmacher comentează: „Omul are nevoie de religii, fie ele teiste sau ateiste, fie ele celebre sau mascate, pentru a putea suprima adevărul că există un Creator care îi cere socoteală pentru viaţa sa. Omul îşi creează o religie care pare a fi mai convenabilă decât a-L slăvi şi sluji pe Creator. El îşi creează dumnezeii săi, în loc să recunoască faptul că el însuşi a fost creat de Dumnezeu şi este răspunzător faţă de El”.
Orice om trebuie să se confrunte cu existenţa Creatorului. Problema existenţei lui Dumnezeu n-o poate trata nimeni numai de la distanţă. Ea atinge în mod personal pe fiecare şi cere un răspuns.
În Romani 1:25 Pavel sintetizează în câteva cuvinte ca oamenii „…au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! ” Ciudat, nu? Întâi apostolul vorbeşte despre oameni care nu-L slăvesc pe Dumnezeu, apoi îşi încheie fraza cu o preamărire la adresa Creatorului! El poate face acest lucru doar fiindcă are iertarea prin Domnul Isus Hristos. Din acest motiv el îi este nespus de recunoscător lui Dumnezeu şi îi poate sluji şi preamări. Pavel priveşte la lucrurile invizibile, fiindcă tot ceea ce este vizibil este şi mărginit în timp. Cele invizibile însă sunt veşnice.
Cui îi sunt eu deci recunoscător? Pe cine onorez cu viaţa mea? Acestea sunt întrebările cu adevărat decisive şi răspunsul la ele determină destinul nostru pentru vecie.

Religia lui Dumnezeu şi religiile oamenilor

Desi DEX-ul defineste religia ca “Sistem de credinte (dogme) si de practici (rituri) privind sentimentul divinitatii si care ii uneste, in aceeasi comunitate spirituala si morala, pe toti cei care adera la acest sistem; totalitatea institutiilor si organizatiilor corespunzatoare; confesiune, credinta”, cred ca e mai potrivita o definitie antica. Religio, in latina este format din doua cuvinte: re, care are conotatia de a face din nou, a reface si ligare, care inseamna, a lega. Deci religie, poate fi tradus “a relega” sau “a lega din nou”, religia inseamna a restabili o legatura. O legatura cu cine sau intre cine si cine? Din moment ce religia are de-a face cu ideea de divin, e vorba de o legatura intre oameni si Dumnezeu. Sa observam ca din moment ce religie inseamna “a re lega” sau “a restabili”, aceasta implica automat ca s-a produs o ruptura intre Dumnezeu si oameni, din moment ce este vorba de o restabilire a relatiei. Inseamna ca legatura dintre Dumnezeu si om, nu mai este cum a fost la inceput.
Cine initiaza aceasta legatura, Dumnezeu sau omul? Oamenii nu pot restabili legatura cu Dumnezeu prin eforturile si ratiunea lor, din mai multe motive. Inainte de orice, oamenii sunt limitati de cinci simturi. Ei nu-L pot percepe pe Dumnezeu prin niciunul din simturile lor. Oamenii il pot percepe pe Dumnezeu, doar daca Dumnezeu alege sa se faca perceput. In trecut, Dumnezeu a vorbit in asa fel incat a putut sa fie auzit in “timp real” de oameni.
O alta problema este starea de pacat in care se afla oamenii. Pacatul a produs o ruptura intre Dumnezeu si oameni. Din cauza pacatului, oamenii nu numai ca nu pot sta in prezenta lui Dumnezeu, dar nici nu-i intereseaza sa-L cunoasca pe Dumnezeu.
“Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”. – Romani 3:11
Un alt motiv, care se datoreaza tot puterii distructive a pacatului, este ca noi oamenii suntem din fire razvratiti si porniti impotriva lui Dumnezeu. Nu ne plac poruncile Lui, ni se pare ca vrea sa ne impuna cum sa traim si sa ne strice distractia.
Asadar, oamenii nu pot initia legatura cu Dumnezeu. Sunt limitati, indepartati din prezenta lui Dumnezeu, dezinteresati sa-L cunoasca si razvratiti. Singura noastra speranta ramane ca Dumnezeu sa initieze aceasta legatura (religie).
Din moment ce pe oameni nu-i intereseaza sa-l cunoasca pe Dumnezeu si nu vor sa-si traiasca vietile dupa poruncile si invataturile lui Dumnezeu, singura modalitate pentru a restabili legatura rupta dintre Dumnezeu si om, este ca Dumnezeu sa faca ceva.
Dumnezeu si-a inceput planul de mantuire cu alegerea unui popor in istorie, care sa-L reprezinte pe pamant. Din moment ce oamenii nu Il pot vedea pe Dumnezeu, Dumnezeu avea nevoie de o cale vizibila si accesibila oamenilor pentru a se face cunoscut. Inainte de intruparea Fiului Lui, Dumnezeu a trebuit sa foloseasca o “interfata” fizica, vizibila, ca sa se faca cunoscut oamenilor. In Vechiul Testament, interfata vizibila era Israelul. Intentia lui Dumnezeu a fost ca celelalte popoare, uitandu-se la evrei, la felul lor de inchinare si la felul lor de a fi ca oameni, sa poata vedea ceva din caracterul si felul de a fi a lui Dumnezeu. Din pacate, evreii, ca si crestinii dealtfel, au reusit acest lucru in mica masura. Numai Hristos L-a facut deplin cunoscut pe Dumnezeu si vazand felul Lui de a fi, caracterul si personalitatea Fiului, putem stii cum este Tatal si Duhul Sfant. “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut “ (Ioan 1:18)
Un alt scop pentru care Dumnezeu i-a ales pe evrei, a fost ca sa pregateasca un context, un cadru, in care Fiul Lui, Mesia, sa vina pe pamant si sa se nasca. Misiunea evreilor in istorie a fost gresit inteleasa, atat de oamenii din alte popoare, cat si de multi dintre evrei. Multor evrei li s-a urcat la cap faptul ca au fost alesi de Dumnezeu sa-L reprezinte si au crezut ca Dumnezeu va trece cu vederea rebeliunea si pacatele lor, in timp ce multor oameni dintre neamuri le face impresia ca Dumnezeu i-a favorizat pe evrei sau ca i-a ales pentru ca ar fi fost mai buni sau mai deosibiti decat alte popoare.
Prin poporul israelit, Dumnezeu a dat oamenilor cele zece porunci, reguli de rezolvare a disputelor in comunitate, reguli sanitare si legi ceremoniale care acopereau pentru o vreme pacatele si aratau inspre jertfa viitoare si finala a lui Mesia.
In Noul Testament, Isus Hristos, Dumnezeu Fiul, a venit pentru a implini in mod desavarsit legea data de Dumnezeu si pentru a se aduce pe sine ca jertfa de ispasire pentru pacatele tuturor oamenilor.
Astazi este foarte raspandita sintagma: “Toate religiile duc in aceeasi directie”. Aceasta lozinca nu are nici o logica. Pentru un budist, telul final si suprem este inexistenta. Nirvana este o stare de inconstienta, moarte, incetarea existentei sub orice forma. Pentru un crestin, scopul final este viata vesnica in prezenta lui Dumnezeu si altor oameni si a altor fiinte [ceresti]. In concluzie, Nirvana nu este acelasi lucru cu Imparatia lui Isus si a Tatalui Sau, Dumnezeu. Deasemenea, multi oameni care spun ca nu ar trebui sa propovaduim Evanghelia asiaticilor si arabilor, gandesc si vorbesc de parca Isus Hristos ar fi venit sa-si dea viata numai pentru nord-americani, sud-americani, europeni si eventual cativa evrei. Dar Domnul Isus a zis: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Nu a spus, atat de mult a iubit Dumnezeu Biserica sau atat de mult a iubit Dumnezeu pe Israel.
Exista doua lucruri pe care toti oamenii le au in comun, indiferent de nationalitatea lor, cultura din care fac parte, religia pe care o au si conditia sociala: Pacatul si Moartea.
“Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. … Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici”. Romani 3:10, 12 Descrierea pe care o face Scriptura este cat se poate de obiectiva. Toti oamenii, “fie iudei, fie greci, sunt sub pacat”, Romani 3:9. Pavel, ca evreu, nu ezita sa arate faptul ca si evreii, desi erau poporul care il reprezenta pe Dumnezeu in lume in vremea aceea, erau tot oameni pacatosi, aflati in robia pacatului.
Deasemenea, toti oamenii sunt muritori. Moartea este o realitate. In general, oamenii recunosc aceste lucruri; sunt constienti ca sunt pacatosi si ca vor muri. Nu mai aduc in discutie aberatiile “filosofice” ale postmodernistilor care spun ca pacatul nu exista si ca moartea e o iluzie, ca dealtfel si nasterea si intreaga viata. Lasam la o parte astfel de aiureli, pentru ca orice om normal si cu bun simt stie ca nu e nici desavarsit, nici nemuritor. Vorba lui Patapievici: “Relativistii se indoiesc de toate lucrurile, mai putin de faptul ca intr-o zi vor muri”.
Din moment ce toti oamenii, din toate culturile si popoarele, au aceleasi doua probleme fundamentale – pacatul si moartea – de ce nu ar fi normal ca salvarea pe care Dumnezeu o daruieste pentru toti oamenii sa fie una singura?
Ideea ca musulmanii sau evreii mozaici/talmudici n-au nevoie de Mesia – Isus din Nazaret, este contrazisa de realitatea faptului si ca ei sunt pacatosi si muritori. Daca n-ar avea nevoie de jertfa lui de rascumparare, atunci mozaicii si musulmanii ar fi sfinti, desavarsiti inaintea lui Dumnezeu si nu ar fi supusi mortii.
Dumnezeu a facut un legamant cu toti oamenii, inclusiv cu evreii, prin Fiul Lui, Isus Mesia. Un legamant este ca un contract, care creaza niste obligatii pentru partile care iau parte la contract. Dumnezeu se obliga pe El insus, din libera alegere, sa plateasca El pretul rascumpararii oamenilor, sa-i sfinteasca, sa-i ierte, si in mod miraculos si sa-i creeze din nou (spiritual), sa-i nasca din nou, cu un duh nou, un suflet cu alte prioritati si preocupari, astfel incat cei rascumparati sa poata avea parte o inviere atat spirituala cat si fizica. Singura obligatie care le revine oamenilor in acest legamant, este sa-si recunoasca starea de vinovatie si pierzare si sa se pocaiasca de razvratirea lor, primindu-L ca Rascumparator pe Isus Hristos.
Legamantul din Noul Testament, legamantul mesianic pe care Dumnezeu L-a facut cu Domnul Isus, pentru mantuirea celor care-L primesc pe El in vietile lor ca Rege si Mantuitor, este religia care ii readuce pe oameni in prezenta lui Dumnezeu, le sterge pacatele si ii impaca cu Creatorul lor. Legamantul de pe Golgota este singura religie, adica singura cale de a re-lega legatura rupta dintre om si Dumnezeu. E religia gandita de Dumnezeu, nu de oameni.
Oamenii au multe religii si retete prin care incearca sa restabileasca legatura rupta cu Dumnezeu. Din pacate, toate sunt doar surogate. Rugaciunile la Zidul Plangerii, atingerea moastelor unor sfinti din trecut, pelerinaj la Mecca, spalarea in raul Gange, o alimentatie strict vegetariana, nimic din toatea acestea nu il pot indreptati pe om inaintea lui Dumnezeu si nu il pot face pe om sa aiba mai mult din firea lui Dumnezeu in fiinta lui. Ritualurile, regulile stricte, datinile, nu il pot scapa pe om din tirania pacatului si nici nu pot nimici moartea. “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;” (1 Corinteni 15:22)
Toate retetele si practicile “religioase” ale oamenilor au doar o valoare morala si eventual de disciplinare a omului, dar asa cum spunea apostolul Pavel, “nu sunt de nici un folos impotriva gadilarii firii pamantesti“. Oamenii pot fi religiosi, morali, pot avea reguli stricte, dar daca Dumnezeu Duhul Cel Sfant nu a intervenit in inima si duhul lor, ei vor ramane la fel pe dinauntru. Astfel, in timp ce pe dinafara se caznesc sa fie morali si disciplinati, inauntrul lor fierb aceleasi pofte si pacate care ii macina.
Asa cum spuneam la inceput, oamenilor nu le place sa faca voia lui Dumnezeu, le place viata in pacat, viata cu care sunt obisnuiti. Atunci cum pot unii oameni sa fie credinciosi si liberi de pacate, fara sa mai fie dominati inauntrul lor de vicii si rautati?
Atunci cand oamenii se intorc la Dumnezeu prin Domnul Isus, cu un duh zdrobit si cu dorinta sincera de a incepe o viata noua, se intampla un miracol. Duhul lui Dumnezeu ii pecetluieste pe acesti oameni si le da puterea si vointa sa traiasca dupa poruncile si invataturile lui Dumnezeu. Oamenilor innoiti de Duhul Sfant, Mangaietorul, nu le mai place sa traiasca in pacate si vicii. Din moment ce Dumnezeu le imprumuta firea Lui, au dorinta de a scapa de egoism, rautate, indiferenta si superficialitate. Vor sa fie umpluti de virtutile lui Dumnezeu, ceea ce inainte li se parea fie imposibil, fie ridicol si de luat in ras. Acest proces de innoire spre desavarsire, dureaza toata viata si uneori cei nascuti din nou (Ioan 3:3) se mai opresc din drum si atunci reziduuri din vechea lor fire revin si dau impresia ca in ei nu s-a petrecut o schimbare reala. Aceasta schimbare nu o poate face decat Dumnezeu in oameni si ea implica mai mult decat moralitate. Legamantul cu Dumnezeu si mantuirea nu inseamna doar iertare, inseamna si eliberare. “Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi”. (Evanghelia dupa Ioan 8:36)
Oamenii s-au obisnuit cu ideea ca a propovadui Evanghelia lui Isus Hristos altor popoare, din afara Europei sau Americii de Nord, este un atac impotriva culturii lor. Aceasta idee preconceputa (si uneori folosita ca propaganda impotriva raspandirii mesajului Evangheliei) porneste de la o asociere gresita din start; asocierea Evangheliei lui Hristos cu cultura europeana. In primul rand, Crestinismul a inceput in Israel, in Estul Mijlociu, nu in Europa. In al doilea rand, Hristos a fost inainte de Crestinism, nu invers. Deci crestinii Il propovaduiesc pe El, pe Isus, nu Crestinismul. In al treilea rand, mesajul Evangheliei este universal. Daca cititi predica de pe munte, incepand cu Matei capitolul 5, puteti sa vedeti ca lucrurile de care vorbea Isus acolo, sunt aplicabile la orice cultura si popor. In orice cultura, oamenii se confrunta cu dragoste, ura, necazuri, adulter, dusmanie, prietenie, viata, moarte, inchinare, Dumnezeu/divinitate, iertare si alte aspecte din predica de pe munte.
De multe ori, oamenii spun despre cei care nu au legamantul lui Hristos, “Au si ei religia lor”. Tocmai asta e problema, ca au religia lor si nu religia sau calea de legatura pe care a lasat-o Dumnezeu odata pentru totdeauna. Incearca sa repare legatura rupta cu Dumnezeu, prin caile care li se par lor ca sunt bune, nu prin calea care o face cunoscuta Fiul lui Dumnezeu. “Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte.” (Proverbe 16:25). “Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36).
Aceeasi problema exista si in Crestinism. Tendintele oamenilor de a inlocui calea lui Dumnezeu cu caile lor. Sunt doua feluri de Crestinism. Un Crestinism al regulilor si retetelor, in care Hristos nu este in centrul atentiei si un Crestinism care este insus Hristos, traind in vietile celor care sunt ai lui Dumnezeu. Aceasta e religia sau legamantul pe care il propovaduim, insus Hristos care a spus: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Ioan 14:6)

NU TE TEME !

Am trecut pragul unui nou an cu ajutorul Domnului şi ştim că ne stau în faţă evenimente a căror împlinire este inevitabilă. Domnul Isus Hristos însă este acelaşi, El ţine în mâinile Lui toate lucrurile, toate problemele întregii lumi şi mai cu seamă problemele noastre personale, cele care adesea ne înfricoşează. El îngăduie unele situaţii pentru a ne arăta puterea şi fiinţa Lui minunata. Domnul Isus este Cel viu care era mort şi iată că trăieşte în vecii vecilor. Ce minunat că avem un astfel de Mântuitor viu, care a primit o înviere atât de glorioasă şi căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ! Să ne înfricoşeze acest lucru, sau să avem o perspectivă sumbră despre viitor? NU, El vrea să rămână în toate zilele cu noi. „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip NU TE VOI PĂRĂSI”. Ar fi de dorit să simţim şi noi mâna Lui când ne spune: „Nu te teme!” Poate mai sunt numai câteva clipe până la venirea Lui din nou ca să-i înalţe pe ai Săi în măreţia lui Dumnezeu. Până atunci însă, să-L urmăm cu toată nădejdea şi despărţiţi de toate lucrurile care Lui nu-I plac.
„Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: „întăreşte-te şi îmbărbătează-te. Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face?” (Iosua 1.9).